acoperișuri
merg pe,
acoperișuri ca un jepcar,
măcar sunt modest și local.
pâlpâie murdar, becul pe culoar,
scoate un cântar, omoară un gândac.
morții mei, șansele, lumea mea, oasele,
toții copii aștia cu Asics,
care fac lumea înceată.
un coș cu arme și o Cola
și fac curat la palat
fără să-mi pese cum se termină.
anii mei, anii mei, animale mi-au mâncat
locul la masă, oameni cu gheare și coarne
care nu știu să danseze și mă sperie gândul
ca un frate mai mare și rău.
am capul o găleată de lături
da pozez ca un
tip controlat,
cu reguli și principii, ca un fluviu conștient de sine.
oamenii au încredere în mine și nu se văd frica, lipsa, nopțile.
acoperișurile șunt doar măștile caselor care privesc spre Doamne Doamne.